Curajul in contrapartida cu frica

Oana Popescu-Argetoia

Oana Popescu-Argetoia

Vorbim des despre frici si mai rar ne activam curiozitatea de a afla mai multe despre curaj. Fricile ne apasa si ne cer insistent o rezolvare si, de aceea, suntem mai constienti de prezenta lor. In schimb, curajul credem ca fie il avem, fie nu. 

Totusi, ce este curajul? 

Am raspuns intr-un interviu acordat proiectului “Curaj Romania”.

 

 

 

Cum ai defini curajul ca mecanism individual?

Recent, într-un efort multidisciplinar, oameni de știință și cercetători și-au îndreptat atenția spre “curaj”, din dorința de a căuta posibile noi resurse naturale, intrinseci sistemului nostru, pentru a putea dezvolta tehnici de intervenție în ameliorarea unor tulburări de tip afectiv, precum depresia și anxietatea. Activitatea cerebrală înregistrată la subiecți, adică acele zone ale creierului activate atunci când manifestăm “curajul”, a arătat că pe lângă amigdală, care gestionează răspunsul la pericolul perceput, când suntem curajoși se activează și cortexul cingular anterior, o porțiune a corpului calus – responsabil cu reglarea bătăilor inimii și a tensiunii arteriale, dar și cu funcțiile rațional cognitive, cum ar fi anticiparea recompensei, luarea deciziilor, empatia, controlul impulsului și emoția. Aceste descoperiri ne arată că putem interpreta curajul ca fiind un răspuns în contrapartida răspunsului dat de amigdală, frica. Creierul, atunci când se activeaza această zonă, a găsit un nou tip de răspuns la clasicul „fugi sau luptă”, în fața unui pericol perceput.

Cu alte cuvinte, curajul este forma „inteligentă” de răspuns în fața unui pericol perceput, iar manifestarea acestuia variază de la persoană la persoană, în funcție de cât de mult sau puțin se activează resursele ce se regăsesc în această zonă a creierului: raționament, dar și empatie, rapiditatea în luarea deciziilor, dar și controlul impulsului etc. Prea mult dintr-un ingredient sau prea puțin din altul, pot schimba acest tip de răspuns pe care îl numim curaj.

Se spune despre curaj că este ca un mușchi, ce poate fi antrenat în timp. Care e adevărul? Ne naștem curajoși sau devenim așa?

Cum spuneam mai devreme, se pare că individul născut sănătos deține un sistem ce conține și potențialul curajului, însă conform acestor noi evidențe trebuie să reținem că este un răspuns, o rezolvare la frică. Aceasta din urmă, care la rândul ei este un mecanism defensiv natural, un mecanism de supraviețuire. Curajul însă, nu înlocuiește frica, ci o “păcălește”, ne ajută să o domolim, să o recanalizăm. Discutăm izolat despre frică sau curaj, însă în sistemul psihic activitatea este interconectata și în manifestarea sau gestionarea unor răspunsuri ca rezultat al activității noastre cerebrale, este necesar să ținem cont și de alte aspecte, cum ar fi spre exemplu stimularea afectiv emoțională, care în înțelegerea comună o numim „căutarea de senzații”. Un alt studiu interesant, condus pe copii cu vârste cuprinse între 8 și 13 ani, a arătat ca la această grupă de vârstă corelează pozitiv curajul personal cu o căutare de senzații și aventură. Însă, la aceiași copii, curajul nu corela neapărat cu exercitarea unor acțiuni curajoase. Ci mai degrabă nivelul de anxietate pe care l-au resimțit. Aici se mai caută răspunsuri.

Toate aceste procese sunt procese inconștiente în primă fază. Activarea la nivel cerebral se produce cu câteva secunde înainte să apară răspunsul recognoscibil conștient. Adică activarea fricii este prezentă înainte ca noi să ne dăm seama că ne este frică. Decizia de a fi curajoși, dacă există, are loc înainte ca noi să fim în fapt curajoși. Sau nu.

Știm însă că dacă ridicăm nivelul inteligenței emoționale, a înlăturării, chiar și parțiale, a obstacolelor iraționale din calea procesului de luare a deciziilor, angajăm empatia și lărgim sfera conștientizării acestor resurse, atunci putem deveni capabili de mai multe acțiuni curajoase.

Ce ne influențează cel mai mult această calitate?

Știm că amigdala este activă de când ne aflăm în pântecul mamei, iar sistemul nervos odată format este responsiv la semnalele de stres înregistrate de sistemul nervos al mamei. După ce ne naștem suntem influențați de o multitudine de factori exteriori și în special de reacția răspuns în raport cu persoanele care ne cresc. Astfel, ne formăm tipul de atașament, care ne influențează ulterior când devenim adulți toate tipurile de relații, inclusiv cu noi înșine. Dacă integrăm un atașament securizant, atunci formăm și o bază mai sigură și mai stabilă pentru a dezvolta strategii adaptative sănătoase și echilibrate pentru noi și mediul înconjurător. Printre acestea se află și curajul, pentru că dacă stăm, spre exemplu, să ne gândim că pentru mulți dintre noi a comunica asertiv este o provocare, atunci să reușim să o facem este un act de curaj.

Aspectul exterior este un factor de influență. Un alt factor este înclinația înnăscuta de a ne dezvolta într-o direcție sau alta a fiecăruia.

Cât de greu este să ajungem să avem control asupra fricilor noastre și cum le conștientizăm și le identificăm cel mai corect?

Cred că pe măsură ce evoluăm și fricile noastre se schimbă. Își schimbă obiectul. Fiind un mecanism de supraviețuire, frica se activează când percepem un pericol real și totuși, omul modern trăiește o paletă largă de frici care nu se regăsesc ca factor amenințător real. Ba mai mult, omul modern a învățat să-și crească toleranța la frică și chiar să o suprime în multe situații. De exemplu: nu ne este frică să traversăm strada, chiar dacă nu este întotdeauna sigur; nu simțim frica atunci când conducem mașina, deși nu depinde doar de noi siguranța noastră; nu ne este frică să intrăm într-o clădire, deși nu știm nimic despre cât de sigură este – toate acestea sunt exemple de contexte în care siguranța noastră poate fi relativă și totuși, nouă nu ni se mai activează acest mecanism de apărare. Pur și simplu nu mai suntem conștienți.

Ne-am obișnuit și apreciem aceste situații ca fiind în regulă. Supraviețuirea nu mai înseamnă pentru noi raportarea direct la natură, ci la mediul construit de noi. Omul modern este preocupat zi de zi să-și câștige existența, să obțină un venit, să facă față cerințelor sociale și economice, să-și afirme identitatea într-o mulțime de alte identități care trăiesc strâns unele lângă celelalte. Sursa preocupărilor noastre devine astfel și sursa grijilor noastre: daca nu am serviciu, mă tem; dacă nu am unde locui, mă tem; dacă greșesc, voi fi înlocuit etc.  și aș putea continua mult pe această idee.

Frica este bună, pentru că am văzut că este un mecanism de supraviețuire. Pentru a căpăta control asupra fricilor noastre, este necesar să înțelegem contextul în care trăim, cum anume ne influențează și cum anume îl interpretam. Să reînvățăm să distingem frica „bună” de frica „toxică”. Să nu ne dezicem de ceea ce suntem, pentru că noi suntem un organism viu ce aparține naturii. Să simțim frica și să învățăm să o rezolvăm, nu să o anulăm. Frica este o resursă a omului și nu dușmanul său.

Temerile ne influențează pe toți și sunt de multe ori adevărate capcane care stau în calea împlinirii și fericirii noastre. Dar cum putem știi dacă o anumită frică este fondată sau nu? Cum scăpăm de fricile neîntemeiate, pe care ni le alimentăm de multe ori inconștient?

O frică este fondată atunci când cineva sau ceva ne amenință existența, siguranța, integritatea. O temere mai este fondată atunci când anticipăm consecințele ce decurg logic dintr-un eveniment cu potențial periculos pentru noi: un exemplu comun este frica resimțită într-o situație de boală. O altă situație de temere justificată este aceea în care știm că nu depinde de noi rezoluția unui eveniment care ne atinge. În toate aceste situații, frica este prezentă ca să ne avertizeze și să putem lua o decizie.

Fricile iraționale sunt date de interpretările pe care le dăm și, deși la prima vedere acestea par logice, dacă le privim îndeaproape, observăm că nu sunt realiste. Nu sunt explicate de elemente prezente în realitate.

O cale de gestionare a fricilor iraționale, simplă și la îndemâna oricui este să învețe să practice distincția între ce cred eu că se întâmplă și ce se întâmplă de fapt: „Nu mă duc la eveniment, pentru că nu am cu ce să mă îmbrac”, când în realitate nu mă duc la eveniment, pentru că mă tem de ce vor spune ceilalți, deci mă tem să nu fiu respins. Important este să ne amintim să facem acest exercițiu și să-l repetăm până devine obișnuință – rezultatele constau într-o apreciere mai realistă a ceea ce se întâmplă zi de zi, o minte mai limpede și o atitudine mai relaxată.

 Cum ne putem dezvolta concret curajul? Ce ne poate face să devenim mai curajoși?

Pentru mine, punctul de plecare este cunoașterea și recunoașterea adevărului. Adică evoluția pleacă în primul rând din recunoașterea a ceea ce este. Nu ceea ce ne închipuim că este, sau am vrea să fie. Înseamnă recunoașterea realității interioare și străduința către cunoașterea exteriorului. Înseamnă admiterea naturii noastre, care cuprinde și temeri, dar și limitări. Apoi, acceptarea a ceea ce este și învățarea de a trăi cu ceea ce este. Următorul pas este ca simultan ce practici onestitatea cu sine și traiul cu respect pentru realitate, să cauți soluții și să lucrezi la realizarea lor. Rene Brown afirma că viața bazată pe frică vine din convingerea că suntem neîncrezători în valoarea noastră. Că ne temem să fim autentici. Atât cât putem fi. Autenticitatea înseamnă și vulnerabilitate. Cum poți sprijini un copac, dacă nu îl vezi că se îndoaie mai întâi?

Înseamnă să învățăm să ne nuanțăm gândirea și să eliminăm cât mai mult gândirea de tipul „totul sau nimic”, „daca…atunci” etc. Dacă avem temeri, nu înseamnă că nu putem fi și curajoși. Dacă avem temeri, înseamnă că suntem sănătoși. Înseamnă că suntem în echilibru, iar dacă nu suntem, ar trebui să căutăm calea spre acesta. Curajul și frica merg împreună. Cum am recunoaște curajul, în absența fricii?

Prin urmare, concret, trebuie să vedem în ce privințe ne dorim să fim mai curajoși, care este motivul pentru care ne dorim să fim mai curajoși în acele privințe și ce anume credem că ne împiedică să fim curajoși în acele privințe. Nu ne putem răspunde la aceste întrebări fără însușirea onestității cu sine. Devenim mai curajoși fiind realiști în privința noastră. Dacă ai descoperit în ce privințe vrei să fii mai curajos, atunci ce acțiune ar reprezenta cu 1%  mai mult curaj decât practici acum?

Cum funcționează legătura cu oamenii apropiați atunci când avem nevoie de încurajări? Cum îi putem ajuta pe cei din jur cât mai eficient în cazul acesta?

Autenticitatea practicată cu noi se reflectă în relațiile pe care le stabilim. Vulnerabilitatea asumată are capacitatea să se exprime, pentru că empatizăm cu noi înșine și știm de ce anume avem nevoie și cerem asta pur și simplu. Asumat. „Știi, mâine am un eveniment important și am ceva emoții. Nu sunt sigur că cei prezenți acolo vor rezona cu mesajul meu. Mi-ar prinde bine, dacă ai putea veni și tu. Prezența ta îmi dă mai multă siguranță/curaj/putere”.

Același lucru este valabil și în privința reciprocei. Să fim autentici și conștienți de limitele noastre atunci când ne oferim sprijinul și ajutorul. Cea mai frumoasă și solidă încurajare pe care o putem oferi este aceea a recunoașterii valorii celuilalt. Validarea: „Știu că acum te temi că nu vei reuși. Dar mai știu că dacă ne uităm împreună în urmă, sunt multe momente în care ai reușit, deși te temeai. Mai multe decât acelea în care nu ai reușit. Și chiar și pe acelea le-ai depășit, pentru că uite, acum ai ajuns până aici. Gândește-te, cum ai făcut atunci când ai reușit?”.

Care e cea mai periculoasă frică și cum o putem atenua?

Iată că și din modul în care e formulată întrebarea, putem vedea cum asociem, aproape inconștient, termenii de pericol și frică. Am văzut că frica este justificată, atunci când există un pericol real, ceea ce ne arată că persistența unei frici poate deveni „periculoasă” atunci când ea nu mai este justificata și noi rămânem blocați în răspunsul automat, impulsiv: luptă, fugi sau îngheață (freezing). Acest lucru înseamnă că nu suntem conștienți că am rămas blocați în comportamente pasiv-agresive, de răzvrătire, sau de evitare și negare sau comportamente pasive și începem să ne identificăm cu ele, fără a realiza că acestea rulează pe fondul unor frici al căror conținut nu se mai regăsește în realitatea momentului prezent. Toate acestea ne înfrânează, ne limitează și nu mai luăm decizii pe deplin conforme cu realitatea imediată (a contextelor în care ne aflăm, a necesităților noastre etc.).

Atenuarea vine odată cu conștientizarea, spre exemplu, dacă sunt într-o relație care mă nemulțumește și mă regăsesc mereu că sunt arțăgos, reproșez, îl subminez pe celălalt, atunci s-ar putea să-mi fie frică să fiu vulnerabil și să-mi asum acest lucru îmbunătățindu-l, și încerc să-l forțez pe celălalt să se schimbe. Să fie așa cum, poate, ar trebui să văd la mine. Și tot așa. Dacă sunt de partea cealaltă și sunt pasiv, supus și vulnerabil mereu, atunci este posibil să am o teamă de a nu fi respins, de a nu fi suficient de bun etc. Când reușim să conștientizăm toate acestea, putem începe să distingem între ce se întâmplă de fapt și ce cred eu că se întâmplă și putem ameliora.

Ce le-ai spune oamenilor care au un vis pentru care le e teamă să lupte dintr-un motiv sau altul?

Să verifice cât de real este motivul pentru care se tem. Apoi să ia o decizie cu ei înșiși.

Să ne înțelegem, cu toții avem temeri ce rulează pe fundalul minții noastre, însă diferența o face atitudinea pe care o luăm față de acestea. Asumarea vulnerabilității te îndrumă spre ceea ce ai de făcut: „Bun. Constat că am o frică de critică. Mai exact ce mă tem că se va întâmpla? Și dacă se vor întâmpla toate aceste lucruri, ce înseamnă pentru mine? Ce înseamnă pentru mine este adevărat? Este adevărat că dacă mă critică X, acest lucru înseamnă cu adevarat că nu sunt suficient de bun tot timpul?”.

Cum putem lupta cu teama de eșec? De ce simplul fapt că toți suntem conștienți că este firesc să ne confruntăm și cu eșecuri în viață nu ne ajută în realitate?

Când aveai doi ani și te împiedicai și cădeai, considerai că ai eșuat să mergi? Sau ai descoperit că dacă te grăbești sau nu te uiți pe unde mergi, o să mai și cazi? Care variantă credeți că era adevărată? Vă spun eu: a doua variantă. În mod natural, atunci observai ce se întâmplă cu tine și în jurul tău și învățai. De aceea eșecul este de fapt învățare. Situația s-a schimbat pentru noi când am început să vedem fețe dezamăgite în jurul nostru, că nu am fost atenți pe unde mergem, sau mai rau, am fost apostrofați și certați că am căzut și ne-am murdărit hainele…și am început să ne temem. Am început să ne temem de greșeală. Am început să ne temem că acelora ce ne protejează și ne iubesc, nu le va mai plăcea de noi. Că vom pierde siguranța și iubirea de care aveam atâta nevoie atunci (și acum) și am început să ne dorim să fim perfecți.

Mai departe, am mers la școală și am început să luptăm pentru note, să primim confirmarea capabilității noastre, dar uneori nu a fost așa. Alteori am fost umiliți și certați în fața clasei, apoi ne-am întors acasă și am descoperit aceleași chipuri, obosite poate după o zi de lucru, care ne întrebau cu un ton plin de așteptări: „cum a fost azi la școală?”. La acest moment deja mintea noastra de copil anticipa dezamăgirea celorlalți și teama era deja integrată, așa că fie îi mințeam, fie plecam capul, fie deveneam rebeli. Oricum ne rușinam în sinea noastră, de noi.

Și tot așa, am preluat acest mecanism și l-am perpetuat în anii ce au urmat până am devenit independenți și am început să practicăm același scenariu cu noi înșine. Să fie clar că acesta nu este un joc în care căutăm vinovați și noi suntem absolviți de participare, însă un adult este responsabil pentru un copil și la rândul lui, dacă nu știe aceasta, se teme de eșec. Îi este teamă să nu eșueze tocmai cu copilul său.

Așa că, dacă la doi ani era normal pentru tine să greșești, ce te face să crezi că astăzi nu mai ești aceeași persoană, cu aceleași resurse și potențial? Vei vedea că nimic. Ești același, doar că au trecut ani, ai încorporat feedback-uri, ai generat semnificații și acum te confunzi cu acestea. Singura diferență față de copilărie este că acum, atunci când greșim este necesar să ne asumăm modul în care am participat și să rezolvăm consecințele ce decurg natural dintr-un eveniment care nu a ieșit așa cum ne-am dorit.

Tu cum stai la capitolul curaj? Citind articolul ce idei ti-au venit in minte?

Comentariile tale adauga valoare pentru mine si cititorii site-ului si fiecare dintre noi poate invata ceva nou si de la tine. Daca nu ai nimic de spus, atunci te rog sa impartasesti aceste informatii. Cineva care are nevoie le asteapta!

Multumesc ca ma urmaresti!

 

Leave a Reply