In drum spre terapie

In drum spre terapie

Domeniul psihologiei aduce provocari si starneste controverse atunci cand este dezbatuta o tema, o noua descoperire, tehnica sau abordare. Pana la urma persoanei obisnuite ii trebuie timp sa accepte, sa analizeze si sa descopere psihicul uman, provocari pe care orice terapeut le intampina la inceput de drum. Descoperi incet, incet ca esti provocat in multiple feluri si planuri. Dincolo de dificultatea de inceput de a te confrunta cu propriul constient si inconstient, trebuie sa dezvolti abilitatea de a opera simultan atat cu cunostintele dobandite, cat si cu planurile constiente si inconstiente a persoanelor aflate in terapie.

O solutie se regaseste in stapanirea si dezvoltarea procesului de separare psihologica, dar si in capacitatea de deschidere si flexibilitate a terapeutului de a nu urma aproape religios, dogmele unei orientari sau alteia.

Am gasit in aceasta solutie, o asemanare izbitoare cu procesul ce are loc la sfarsitul adolescentei, cand tanarul adult se separa de caminul in care a crescut. La acel moment pentru foarte multi dintre noi, daca nu o majoritate poate, are loc o separare fizica si credem noi si mentala, insa experienta terapeutica si lucrul individual mi-au aratat ca nu neaparat ne separam si psihologic.

Cumva, situatia de terapie recreaza acea dependenta psihologica si tind sa apara acele comportamente ce tin mai mult de psihismul caminului initial. Tine de dezvoltarea si capacitatea terapeutului sa identifice si mentioneze aceste lucruri si nu in ultimul rand sa fie atent la el insusi.

Oana Popescu-Argetoia - PSIHOinFormat

Am descoperit ca are o importanta deosebita aceasta dependenta psihologica in procesul de constientizare si asumare a responsabilitatii pentru propriul demers al fiecarei persoane. Si deloc de neglijat, pentru succesul terapiei.

Indiferent de cum a decurs copilaria noastra, cadrul evolutiei noastre de la acel moment ne formeaza atitudini si mecanisme de aparare pe care ulterior le purtam inconstient cu noi in viata de adult. Se pare ca in unele contexte, ca adulti nu reusim sa mai constientizam, sa infruntam si sa rezolvam dependenta psihologica de a preda responsabilitatea rezolvarii problemelor noastre interioare catre altcineva. Dependenta psihologica din stadiul de copil ne determina sa gandim ca daca “ma simt lipsit de atentie”, atunci depinde de voi, parinti, “sa ma faceti sa ma simt important”.

Aceasta atitudine se transfera adeseori in cadrul terapeutic, cand o persoana plaseaza intreaga responsabilitate a starilor sale interioare catre terapeut si pune in functiune mecanismele sale de coping, adeseori similare celor din copilarie. Acesta este un aspect foarte important de inregistrat pentru terapeut, deoarece a esua in a-i arata unui client necesitatea responsabilitatii asupra intregii sale realitati interioare, pentru mine inseamna a esua sa validezi resursele existente din acea persoana. Chiar daca pentru moment, unei persoane ii este greu sa vada resursele sale in cadrul unei problematici, a-i prelua din responsabilitate pentru aceasta inseamna sa nu-i mai dai ocazia sa vada prin rezolvare ca le detine.

Asa cum vad eu cadrul terapeutic este de dorit sa construim o platforma de autoconstientizare si autointelegere, din care fiecare individ poate sa-si ia responsabilitatea nu numai pentru rezolvarea uneor probleme specifice, uneori imediate, ci pentru starea sa de bine pe termen lung.

Nicio parte a unei agende terapeutice nu ar trebui sa fie orientata catre a gasi vinovati, a convinge clientul ca este o victima sau a-l incuraja catre autoinvinovatire. Mai degraba, asumarea responsabilitatii inseamna a invata impreuna, in fiecare context sa inlocuim intrebarea “a cui este vina?” cu “ce este de facut?”.

Cred ca numai cu o astfel de abordare putem atinge obiectivul de a invata independenta psihologica si autoresponsabilitatea modului de functionare a unui adult. Pentru ca responsabilitatea sau iresponsabilitatea unui adult in fata propriilor sale trairi, emotii si atitudini reprezinta un mod de operare si nicidecum persoana in sine. Dependenta sau independenta psihologica ne arata o reprezentare a sinelui in raport cu mediul si cu sine si tine mai mult de un mod de atasament, decat de o disfunctionalitate intriseca individului.

PSIHOinFormat

Cu alte cuvinte, constientizarea si asumarea responsabilitatii in cadrul terapeutic de catre o persoana care s-a adresat terapiei, necesita o preconditie: disponibilitatea de a o face. Un prim aspect pe care un terapeut nu trebuie sa-l trateze superficial. Din contra, din propria experienta si din lucrul cu alte persoane, fara aceste doua procese ramanem blocati la un nivel care nu ne mai permite sa evoluam si sa depasim o stare psihologica actuala.

Confucius ne ideamna intr-una din maximele sale: ” Vrei sa traiesti cum se cuvine? Invata mai intai sa mori.”, ceea ce ne duce la principalul motiv pentru care activam mecanisme precum negarea, evitarea sau reprimarea cand ne aflam in fata constientizarii si asumarii responsabilitatii. Acest motiv este: frica. Frica care la randul ei este determinata de anticiparea trairii sau retrairii unor suferinte emotionale. Anticiparea (re)trairii unor suferinte emotionale ne tine prizonieri, deci dependenti psihologic, in contextele intiale in care suferinta a fost creata si a ramas nerezolvata.

Eu nu vad vindecarea ca pe un proces de peticire a unor rani mai vechi, ci ca pe un proces de invatare a capacitatii de separare de cauze si contexte din istoria personala, dar expirate ca valabilitate. Eu vad vindecarea ca pe capacitatea de a sta in prezenta unui adevar interior fara a ne mai simti automat atasati de el, ci in masura sa decidem si sa actionam in privinta acestuia. Acest lucru nu poate fi realizat insa fara constientizare si asumarea responsabilitatii fata de adevarurile detinute.

De asemenea, actul constientizarii si asumarea responsabilitatii presupune acelasi proces: sa constientizez si sa-mi asum nevoia de a o face.

 

Gandurile voastre?

Leave a Reply