Virginia, femeia inchisa in cetatea mintii

 Virginia, femeia inchisa in cetatea mintii

Prinsi in viata de zi cu zi, ajungem uneori sa nu ne mai dam seama de bagajul emotional pe care il caram cu noi oriunde am fi. In bagajul acesta emotional sunt si bune si rele, insa in cazul in care predomina emotii cu rezonanta negativa asupra starii noastre de bine si ne perturba echilibrul, inseamna ca la un moment dat am inceput sa acumulam, si sa acumulam, si iar sa acumulam, fara a mai gasi o cale de eliberare. In aceasta situatie se iveste riscul refularii emotionale, care poate lua diferite forme: frica, irascibilitate, rigiditate cognitiva si emotionala, furie, agresivitate, anxietati, obsesii, depresie, stima de sine scazuta etc. Poate te intrebi cum ajungem sa acumulam si iti pot raspunde ca una dintre cauze este conditionarea data prin educatia timpurie, conditionare care naste mai tarziu in noi sentimente si/sau atitudini neadecvate, precum pasivitate, rusine si vina. Si, gata! S-a si format un mecanism disfunctional care ne poate crea probleme.

Iata un exemplu de cum functioneaza mecanismul in viata reala:

the marquise von o 17

*(pentru a pastra confidentialitatea, in toate exemplele vor fi date nume fictive)

Virginia, o femeie frumoasa, ingrijita, imbracata in ton cu moda si care afisa un zambet sters pe buze crea senzatia unei fiinte delicate cu o fragilitate portelanata, gata sa se sparga. Aceasta este impresia pe care mi-a lasat-o atunci cand am intalnit-o pentru prima data, impresie data si prin atitudinea ei retinuta, prin comportamentul nonverbal si prin postura sa usor rigida care tradau ca in interiorul sau lucrurile nu se armonizau la fel de frumos ca in exterior. Era foarte dezamagita pentru ca partenerul sau o parasise pe neasteptate, dupa o perioada de minciuni si atitudini false (asa cum aflase ulterior), timp in care ea credea ca totul este in regula. Dupa ce i-am cerut mai multe detalii si am intrebat-o ce anume isi doreste acum, mi-a raspuns simplu: “sa fiu din nou fericita!”. Imi povestea toate acestea pe un ton calm si linistit, insa luminita din privirea ei tintuita pe podea si jocul nervos cu snurul de la bluza imi transmiteau altceva. Era prezenta o incongruenta intre atitudinea ei controlata partial si ceea ce spunea, incat si un necunoscator cu un simt al observatiei mai dezvoltat ar fi sesizat-o imediat.

Dupa cateva intalniri am descoperit in Virginia o adevarata bomba emotionala, gata sa erupa oricand. Se simtea prinsa intre ceea ce simtea si credea si ceea ce isi dorea. Traia intr-o cetate zidita de convingerile si principiile ei tintuind-o departe de lumea la care visa, acolo unde dorintele sale erau posibile. Conform analogiei, considerandu-se inchisa in spatele unor ziduri groase fara posibilitatea de a iesi, Virginia se simtea singura, trista, abandonata, lipsita de incredere in ea insasi dupa mai multe si disperate incercari de a evada. Toate aceste sentimente erau insa doar un rezultat si nicidecum cauza starii sale actuale.”

In exemplul de mai sus, Virginia este cazul clasic care a folosit la nesfarsit aceasi strategie de a se elibera din propria-i inchisoare, fara a-si mai da seama ca de fapt dupa fiecare esec de eliberare ea nu facea decat sa mai adauge inca un strat zidurilor ce o inconjurau. Strategia se baza pe doua perceptii (eronate de altfel): prima care ii spunea ca singura posibilitate de eliberare este sa deschida poarta cetatii celor care bateau ocazional – pasivitate, asteptarea salvatorului; si a doua perceptie care ii spunea ca nu este in siguranta in afara cetatii, fiind o lume necunoscuta ei – neputinta victimei, care o face sa se simta vinovata si sa-i fie rusine cu ea insasi.

Virginia, femeia inchisa in cetatea mintii

In cazul ei se crease un cerc vicios din care, prin mijloacele vechi, ea nu mai avea cum sa iasa, implinind astfel autoprofetia care ii spunea ca:  “ea nu poate avea ceea ce isi doreste”. Aceasta convingere, Virginia o formase cu mult timp in urma, in copilaria ei, cand parintii in mai multe randuri au neglijat sa-i acorde si sa-i implineasca unele nevoi si dorinte, spunandu-i ca daca se poarta bine, atunci poate va primi si ea ce a cerut. Insa de cele mai multe ori doar au reusit sa o amageasca, pentru ca nu-i ofereau ceea ce isi dorea. In felul acesta, parintii au ajutat-o de fapt sa invete sa se autoamageasca, sa se poarte frumos indiferent de cum raspund ceilalti, sa se inchida in ea si sa renunte la a-si mai cere drepturile, in acelasi timp slabindu-i considerabil increderea in ceilalti si in posibilitatea de a obtine ceea ce isi doreste.

Desigur acesta este doar un aspect din viata Virginiei, insa ea asimilase aceste convingeri ca pe niste adevaruri care functionau ca un fel de regulament in viata ei, regulament scris pe zidurile cetatii in care se simtea prinsa si unde se simtea vinovata, rusinata de “ceea ce a ajuns sa fie” si neputincioasa.

Poate te intrebi ce legatura au toate aceste lucruri cu despartirea de partener?! Au legatura directa pentru ca asa cum spuneam mai sus, Virginia avea ca strategie asteptarea unui salvator si invita inauntru persoane care, din pacate, nu faceau decat sa-i confirme regulamentele scrise cu litere groase pe peretii cetatii ei.  Ultimul sau partener (ca de altfel toti ceilalti parteneri) era o astfel de persoana, care prin comportamentul sau nu facea decat sa-i intareasca toate sentimentele negative fata de sine, ajutand-o la randul lui sa se simta si mai vinovata, neputincioasa si rusinata. Si toate acestea le cara dupa ea zi de zi, oriunde se ducea si orice ar fi facut.

Ce parere ai despre experienta Virginiei? Ai intalnit atitudini asemanatoare? Cum te-ai simtit citind povestea acestei femei? 

 

Leave a Reply