Nu de putine ori le amintiti copiilor vostri ca: „minciuna are picioare scurte” sau „greseala recunoscuta este pe jumatate iertata” sau „daca minti, iti va creste nasul” etc. Ce rol au toate aceste zicale? Ne arata ca nu ne place sa fim mintiti sau ca dorim sa-i controlam pe copiii nostri pentru a ne crea un anume confort psihologic?
Cum reactioneaza un parinte cand afla ca este mintit de copilul lui?
Ei bine, reactiile sunt diverse si oscilante: furie- vina, negare -responsabilitate, dorinta de a pedepsi copilul -dorinta de a ignora minciuna cu desavarsire. Bineinteles ca nu trebuie omis faptul ca exista diferente intre a ascunde adevarul şi a spune ceva care este fals, dar tot minciuni se numesc.. Ca parinte trebuie sa-ti cunosti copilul si comportamentul adoptat de acesta in diverse situatii.
De ce mint copiii?
Este o intrebare al carei raspuns este cu greu obtinut de majoritatea parintilor. Toti, la un moment dat se gandesc sa-i motiveze pe cei mici, ce fac apel la minciuna. Totusi, de ce mint copiii?
Iata o serie de „posibile” situatii care ii determina pe copii sa apeleze la aceasta forma de santaj:
-pentru a-si demonstra puterea in fata celor mari;
-pentru a evita o posibila pedeapsa;
-pentru a gasi scapare sintr-o situatie jenanta;
-pentru a obtine un lucru;
-pentru a se integra intr-un grup ;
-pentru a-si proteja intimitatea, etc.
Ai vostri copii, in ce circumstante au facut apel la minciuna? Cum v-ati descurcat cu ei?
Minciunile nu fac altceva decat sa produca instrainarea si corodarea relatiei dintre parinti si copii.
Exemplu : multi parinti au tendinta de a reactionea la minciunile copilului spunandu-i: “Nu mai minti! Imi dau seama ca minti! Tu nu-ti dai seama ca esti un mincinos?”.
Atentie, prin atitudinea aceasta ii puneti copilului eticheta de mincinos, iar el va interioriza aceasta eticheta si se va conforma acesteia, adica va minti in continuare (stiind ca “este mincinos’). Cel mai bine ar fi ca, atunci cand observati ca cel mic minte, sa-i spuneti intr-o maniera prietenoasa : “Mi-am dat seama ca acum ai spus o minciunica( ca m-ai pacalit) si nu stiu ce ai vrut sa faci cu lucrul asta – ai vrut sa nu ma supar, sa nu te pedepsesc, sa nu ma enervez prea tare..?”. E important sa-i aratam copilului intelegere, pentru a-l determina sa ne spuna la ce anume s-a gandit in momentul in care a spus minciuna si pentru a intelege astfel, mecanismul minciunii. Daca nu intelegem acest mecanism nu stim cum sa intervenim ca sa-l stopam.
Paradoxal, cu cat vrei sa controlezi mai mult, cu cat ajungi sa pierzi controlul si cu cat pare ca ai controla mai putin, cu atat ai mai mult control si se creeaza astfel o relatie sanatoasa de comunicare intre parinte si copil.
Ce solutii exista?
Exista o metoda des utilizata de parintii in a stopa acest proces al minciunilor, la copii. Infiintati un regulament: daca in timp de o saptamana, copilul reuseste sa nu spuna nici o minciuna ofera-i o recompensa. Recompensa poate fi sub multe forme, de la lucruri pe care si le doreste, o activitate care ii place sau chiar bani. Daca incalca regulamentul o data intr-o saptamana, atunci bonusul trebuie sa se reduca la jumatate, daca va minti de doua ori pe saptamana, atunci recompensa nu va mai fi. Copilul trebuie responsabilizat, la fel si parintele. Prin intermediul regulamentului, copilului i se acorda respectul de care si parintele are nevoie.
Voi cum procedati cu copiii vostri? Ce metode aplicati? Impartasiti cu noi experienta voastra, ca parinti si puteti fi de ajutor si celorlati. Este foarte important sa ne ajutam reciproc pentru a gasi cele mai optime solutii.
Alte ARTICOLE PSIHOinFormat despre FAMILIE&PARENTING:
2 responses to “Minciunile copiilor au picioare scurte?”
Buna ziua,
Foarte interesant articolul, insa marturisesc ca mi-l doream mai lung si eventual structurat pe etape de varsta.
Copilul meu in varsta de 3 ani, minte. Sunt doua moduri: fie inventeaza tot felul de scenarii, evident neadevarate, fie minte prin denaturarea adevarului. Desi toate par nevinovate, nu pot sa nu ma gandesc ca asta e doar inceputul unui lung sir de minciuni. Nu stiu cum sa reactionez, la o minciuna de genul:
Intrebare: “de unde ai vanataia de la picior?”
Raspuns copil: “M-a lovit Mihai” (Mihai fiind un coleg de gradinita)
Evident ca nu l-a lovit Mihai. Imi dau seama de asta pentru ca 80% din ce i se intampla la gradinita, i se datoreaza lui Mihai.
La varsta asta nu prea stiu cum sa procedez, iar mai tarziu mi-e teama ca va fi prea tarziu.
Multumesc,
Buna ziua,
Observ din comentariul dumneavoastra ca sunteti foarte convinsa de faptul ca cel mic minte. Deasemenea folositi cuvintul “evident” cu privire la spusele copilului dumneavoastra. Eu vreau insa sa va pun cateva intrebari si sa reflectati putin asupra lor:
1. Cat de “evidente” sunt minciunile lui?
2. Cum ati verificat spusele copilului?
3. In ce fel ati probat adevarul?
4. Ce ii raspundeti atunci cand va dati seama ca nu spune tocmai adevarul?
5. Ce motive ar putea avea copilul ca sa denatureze adevarul?
6. Mihai, ce fel de copil este?
7. Ati vorbit cu educatoarea?
8. Este Mihai un copil dominator? Este poate, Mihai favorizat de educatoare? Mihai mai are si alte reclamatii?
9. Exista motive pentru care cel mic sa se teama sa spuna adevarul?
10. In ce fel recompensati sinceritatea si cat de mult o practicati chiar dumneavoastra in relatia cu el?
Inainte de a trage concluzii asupra comportamentului lui este necesar sa intelegem ca in spatele acestuia exista o motivatie. Motivatia minciunii este cea asupra careia trebuie lucrat.
Raspunzandu-va cu sinceritate la intrebarile de mai sus este posibil sa gasiti informatii care sa va ajute sa procedati diferit in astfel de situatii.
Pe curand!